Ziua a patra

M-am preumblat pe deasupra apelor până s-a făcut ziuă. Ziua e o chestie absolut ciudată, e atunci când e lumină peste tot împrejur, exceptând cazul în care ai chef să te preumbli prin vreo grotă, ceva. Când m-am coborât pe biluţa de care vă pomeneam şi mi-am început plimbarea, locurile arătau aşa cum au arătat tot timpul de la băşina aia de pomină – întunericul cel de toate zilele, punctat de nişte luminiţe de care ştiam că sunt mingiucile de foc privite de la distanţă şi de un cerc ceva mai mare de lumină – m-am lămurit că e vorba de biluţa care se învărteşte în jurul Pământului (dat fiind că e planeta mea preferată, i-am dat un nume) şi care lumina fix atât cât să nu-ţi bagi deştele în ochi. 

La un moment dat, însă, lucrurile au început să se schimbe. Respectiv, orizontul a început să se facă roşu. Ei, drăcia dracului, mi-am zis, în timp ce orizontul din roşu se făcea galben, şi deasupra lui se ridica un balon mare de foc care începea să mă ardă pe faţă. Tocmai îmi spuneam că materia o ia razna şi devine periculoasă şi mă pregăteam să spăl putina când mi-am dat seama că, preumblându-mă eu pe Pământ şi făcându-mă mult mai mic în acest scop, e firesc să văd mai mare mingiuca de foc în jurul căreia se fâţâie Pământul. M-am liniştit, aşadar, şi-am continuat să mă preumblu pe deasupra oceanului, de data asta chiar văzând pe unde merg. Ziua e o chestie destul de interesantă, se vedea chiar şi nisipul de pe fundul apei; sunt, totuşi, fericit că treaba asta nu se întâmplă decât pe planete, şi dacă mi se ia de atâta lumină, pot să mă retrag liniştit în fundul cosmosului şi să aţipesc fără să-mi bată soarele în ochi. Ceea ce intenţionez să şi fac în cele ce urmează.

Ziua a treia

Tot fâţâindu-mă printre mingiucile de foc – şi cele de gheaţă, pe astea parcă uitasem să le menţionez – am dat peste una, nici prea mare, nici prea mică, în jurul căreia se roteau ca la vreo duzină de biluţe, sau poate ceva mai puţine de-atât. Unele erau mici rău, nu ştiu dacă se pun. În fine, ce vreau să spun e că a treia biluţă (numărată de la mingiuca fierbinte) părea să fie un locşor foarte plăcut, spre deosebire de restul Universului, unde aveai şanse mari fie să îngheţi, fie să te pârleşti de mai mare dragul. Ei bine, pe biluţa asta nu e nici prea cald, nici prea frig (asta dacă eşti o fire robustă, ca mine. Altfel, ce să zic, sunt şi locuri mai reci, şi locuri mai calde, dar asta e bine. Monotonia o fi ea liniştitoare, dar ceva variaţie face bine din când în când) şi în plus am dat pentru prima dată, în alt loc decât propria-mi imaginaţie, peste apă lichidă! Nu mi-a venit să cred! După o eternitate de frecat menta deasupra unor ape imaginare, dau în sfârşit peste nişte apă adevărată, iar cireaşa de pe tort e că pomenita apă nu are nici o şansă să părăsească biluţa respectivă. Mai exact, că nu are cum să ma incomodeze în vreun fel (inundaţii, igrasie etc.), şi că ori de câte ori am chef, pot să mă duc să mă preumblu deasupra ei fără să mă doară capul de la imaginat atâta apă. Un efort mai puţin. 1 – 0 pentru mine.
A nu se înţelege că toată biluţa e toată numai apă. Doar vreo trei sferturi, ceea ce e mai mult decât suficient pentru nevoile mele. Restul e pământ uscat, dar nu monoton şi plicticos ca pe toate celelalte biluţe pe care le-am studiat, ci cum nu se poate mai variat şi mai suprinzător. Munţi, dealuri, câmpii, lunci cu râurile de rigoare (plimbatul pe deasupra râurilor e o provocare puţin cam dură pentru mine, deocamdată prefer oceanele, dar sunt sigur că râurile au să cadă bine dacă îmi vine vreodată cheful de sporturi extreme). Pentru moment, m-am mulţumit să privesc relieful de sus, aşezat pe o biluţă încă şi mai pricăjită care se învârtea de zor în jurul celeilalte (noroc că mă adaptez repede la chestii noi, altfel toată povestea asta cu biluţe care se rotesc în jurul biluţelor care se rotesc în jurul altor biluţe mi-ar fi dat o ameţeală cumplită). Am să merg acum să încerc o chestie cu totul şi cu totul nouă – preumblatul deasupra uscatului. Voi reveni.

Ziua a doua

Fărâmiţele îşi fac de cap în continuare, şi în plus se fac din ce în ce mai mari. Mari de tot, adică. S-au strâns laolaltă în nişte globuri fierbinţi; ce e curios e că în jurul globurilor ăstora se învârt nişte globuri mai mici şi mai reci, şi toată chestia arată fix la fel cum arătau şi bucăţelele de ceva de la început ­– un glob mare şi altele mici care îi fac curte. Doar că acum sunt de miliarde şi miliarde de ori mai mari. Probabil că o să continue să facă chestia asta la nesfârşit, şi-o să se strângă în mingiuţe din ce în ce mai dolofane până se termină toată materia primă; din fericire, nu e aşa multă materie, altfel în curând n-aş mai avea loc de ea în Infinit.

Asta e beleaua cu creaţia, dacă te mănâncă în fund să te apuci de ea, o ia razna şi ţi se suie în cap. O singură dată m-am lăsat ispitit, deşi, omniscient fiind, ştiam foarte bine în ce mă bag. Dar când Fiinţa e infinită şi Eternitatea aşijderea, ai parte şi de plictiseală pe măsură, aşa că m-am apucat într-o bună zi să fac nişte îngeri. Nu mi-a luat mult, n-a trebuit decât să-i imaginez aşa cum îmi imaginez paharul de coniac de la ora 7 şi să mai dau un bobârnac suplimentar imaginii respective, să-i dau un brânci pe poarta existenţei, cum ar veni. Şi paf, m-am trezit cu o armată întreagă mişunând pe-aici şi uitându-se la mine ca la Dumnezeu. Ce să zic, mai că a meritat, n-arătau rău deloc, şi cântau ca nişte îngeri, deh. Toată treaba s-a fâsâit când au început să mă bată la cap pentru porunci. Îmi aruncau priviri de câine bătut şi aşteptau să le spun ce să facă. I-am pus să-mi facă un masaj la picioare şi au trecut cu râvnă la treabă deşi omisesem să-mi fac picioare. N-am chef de ciuperci, varice, unghiere, piatră ponce şi timp pierdut prin mall în căutare de pantofi. Ca să nu mai spun că ar trebui să creez personal toate astea. Cum spuneam, un vârf de ac dacă te apuci să creezi, nu mai ai linişte. Şi oricum picioarele put.

Să revenim la îngeri; când m-am plicitisit să-i văd frecând cu evlavie nişte tălpi inexistente, le-am poruncit să se oprească, ceea ce au făcut pe dată, reluându-şi privirea de căţei pierduţi în adoraţie. Le-am mai dat în lehamite câteva ordine ca să-i ţin ocupaţi, dar la un moment dat mi s-a luat şi de asta şi le-am spus să se care şi să-şi vadă de treburi. Unii au ridicat din umeri şi s-au tras mai la o parte cât să nu-mi stea în cale. De atunci stau la oarece distanţă de mine şi se holbează. Presupun că aşteaptă porunci, dar n-am de gând să mă mai joc de-a Împăratul ceresc; sunt destul de republican din fire, chiar dacă n-aţi crede. În fine, par să se simtă destul de bine şi păstrează distanţa, ceea ce îmi convine de minune. Alţii s-au enervat şi-au început să-mi arate fundul şi să strige măscări, aruncându-mi priviri din cele mai lipsite de evlavie (ba chiar de respect elementar). M-am făcut că mă reped la ei şi s-au cărat în grabă, după ce se înnegriseră de spaimă. Nu ştiu pe unde s-au băgat, treaba lor. În orice caz, n-am de gând să-i caut.

De atunci n-am mai creat nimic. Fie plictiseala cum o fi, tot e mai bună decât bătăile de cap. Din când în când mai chem câţiva îngeraşi şi-i pun să joace fotbal sau altceva de genul ăsta, dar în general prefer să-mi imaginez lucrurile astea. Nu de alta, dar îngerii sunt incapabili să dea la gioale sau măcar să intre mai dur la minge, ba chiar se dau la o parte unii din faţa altora, lăsându-şi politicos mingea. Altfel stau lucrurile într-un meci real (adică unul imaginar, ca să fiu exact).

În fine, divaghez. Nu voiam să spun decât că orice creaţie e o belea pe cap şi că n-am de gând să repet povestea cu îngerii. Cât despre cea cu materia, refuz să-mi asum orice responsabilitate. Oricine are dreptul la un pârţ o dată – de două ori pe eternitate, şi să-mi sară ochii din cap dacă am vrut să creez materie. Oricum, pare destul de inofensivă – ­ nici nu se strâmbă, nici nu înjură, nici nu se poartă de parcă fericirea ei ar depinde de mine. Dacă mă întrebaţi pe mine, n-are să ajungă departe, nu face decât să se învârtă în cerc. Dar asta nu e treaba mea.

Ziua întâi

Ziua intâi

M-am trezit cu o straşnică pântecăraie de dimineaţă. Nu ştiu de ce, că pântece n-am, şi doar n-am mâncat nimic de când mă ştiu. La un moment dat, când mă chinuia o poftă teribilă de bomboane de ciocolată cu marţipan, am fost tentat să-mi creez o gură cu tot ce trebuie plus o cutie din pomenitele bomboane, dar după aia m-am gândit la carii şi am renunţat, n-am chef să trebuiască să fac şi-un cabinet stomatologic, că nu se ştie unde mai ajung. În fine, ziceam de pântecăraie. M-a chinuit ce m-a chinuit câţiva eoni, şi dacă ar fi existat ceva care să se cheme jos, cu siguranţă că m-aş fi tăvălit pe el de durere. La un moment dat însă, am simţit brusc cum mă cuprinde o infinită uşurare însoţită de un cutremur care-mi făcu întreaga Fiinţă să vibreze aşa cum n-a făcut-o niciodată. Asta a fost partea plăcută. Partea neplăcută a fost o senzaţie îngrozitoare căreia i-am dat numele de putoare, şi care m-a întors cu totul pe dos, ca să zic aşa. Am fost atât de zguduit de experienţă, încât aproape că mi-au ieşit ochii din cap, ocazie cu care am căpătat (adică mi-am creat inconştient) o pereche de ochi. Iniţial nu ştiam la ce sunt buni, în jurul meu era la fel de mult nimic ca întotdeauna. Asta până să mă uit în direcţia din care mă apucase cutremurul pomenit mai sus, şi ce să vezi ­ era Ceva! Adică altceva decât mine, şi încă ceva care se răspândea iute în toate direcţiile.
M-am apropiat cu precauţie, şi-am văzut că Ceva-ul era alcătuit din puzderie de cevauleţe mici de tot, care o apucau la lovite de streche în cele patru zări, izbindu-se cu furie de celelalte fărâmiţe peste care dădeau în drumul lor. Să vezi drăcie. Apoi, am văzut că şi fărâmiţele astea erau făcute din fărâmiţe şi mai mici, iar acelea din fărâmiţe încă şi mai mici, şi tot aşa până m-am plictisit şi m-am întors la fărâmiţele iniţiale, care tocmai începuseră să joace una în jurul celeilalte, să se giugiulească şi să-şi paseze nişte biluţe de la una la cealaltă. Unele deveniseră obscene de-a dreptul şi, ce mai încoace şi-ncolo, se apucaseră să facă prostii fără ruşine, împreunându-se şi rămânând aşa, lipite, ca nişte fărâmiţe mai mari şi mai grele. Şi toate astea în timp ce se îndepărtau în grabă de locul unde începuse toată povestea.
Tocmai mi-am dat seama că a apărut ceva care se cheamă „loc”, care are sus şi jos pe lângă patru alte direcţii. Ce chestie. Data viitoare când mă apucă durerea de burtă, o să mă tăvălesc pe jos. Poate ajută.
Per total, povestea asta e interesantă. E mai bine decât să pluteşti aiurea pe deasupra apelor, ­ mai ales că astea nu există şi trebuie să mi le imaginez având grijă să nu le creez totuşi, că nu se ştie unde ajung. Numai inundaţii îmi mai trebuiau. Fărâmiţele alea par destul de inofensive totuşi, aşa că n-am de ce să-mi fac griji. Le-am cercetat şi am văzut că este bine, ca să zic aşa. Mă duc să mă trag puţin mai încolo, să nu dea chestiuţele alea peste mine că gâdilă, şi să mă odihnesc oleacă.