Ziua a patra

M-am preumblat pe deasupra apelor până s-a făcut ziuă. Ziua e o chestie absolut ciudată, e atunci când e lumină peste tot împrejur, exceptând cazul în care ai chef să te preumbli prin vreo grotă, ceva. Când m-am coborât pe biluţa de care vă pomeneam şi mi-am început plimbarea, locurile arătau aşa cum au arătat tot timpul de la băşina aia de pomină – întunericul cel de toate zilele, punctat de nişte luminiţe de care ştiam că sunt mingiucile de foc privite de la distanţă şi de un cerc ceva mai mare de lumină – m-am lămurit că e vorba de biluţa care se învărteşte în jurul Pământului (dat fiind că e planeta mea preferată, i-am dat un nume) şi care lumina fix atât cât să nu-ţi bagi deştele în ochi. 

La un moment dat, însă, lucrurile au început să se schimbe. Respectiv, orizontul a început să se facă roşu. Ei, drăcia dracului, mi-am zis, în timp ce orizontul din roşu se făcea galben, şi deasupra lui se ridica un balon mare de foc care începea să mă ardă pe faţă. Tocmai îmi spuneam că materia o ia razna şi devine periculoasă şi mă pregăteam să spăl putina când mi-am dat seama că, preumblându-mă eu pe Pământ şi făcându-mă mult mai mic în acest scop, e firesc să văd mai mare mingiuca de foc în jurul căreia se fâţâie Pământul. M-am liniştit, aşadar, şi-am continuat să mă preumblu pe deasupra oceanului, de data asta chiar văzând pe unde merg. Ziua e o chestie destul de interesantă, se vedea chiar şi nisipul de pe fundul apei; sunt, totuşi, fericit că treaba asta nu se întâmplă decât pe planete, şi dacă mi se ia de atâta lumină, pot să mă retrag liniştit în fundul cosmosului şi să aţipesc fără să-mi bată soarele în ochi. Ceea ce intenţionez să şi fac în cele ce urmează.

~ prin paganu pe mai 15, 2009.